Vocile din spatele proceselor: trei interviuri despre SLAPP, presiune judiciară și rigoarea jurnalismului

Emilia Șercan, Vlad Stoicescu și Ovidiu Vanghele, Liana Ganea – despre amenințări, procese de un sfert de milion de euro, articole șterse prin ordonanță președințială și despre ce pierde o societate atunci când tăcerea devine mai ieftină decât adevărul

Un proces nu are nevoie să fie câștigat ca să își atingă scopul. Este lecția cea mai incomodă a fenomenului SLAPP – Strategic Lawsuit Against Public Participation, acțiunea judiciară strategică menită să blocheze participarea publică. Pentru cel care intimidează, victoria nu se măsoară în hotărâri judecătorești, ci în anii, banii și energia consumate de cel chemat în instanță. Iar acestea sunt resurse pe care un jurnalist independent sau o organizație mică le are, aproape întotdeauna, în cantități incomparabil mai mici decât adversarul său.

În cadrul proiectului „StandUP – Combatting SLAPPs and empowering the civic space in Romania” am realizat trei interviuri video cu oameni care au trecut prin astfel de situații sau care le documentează sistematic. Discuțiile nu sunt despre teorie. Sunt despre o amenințare cu moartea trimisă seara, despre o cerere de 250.000 de euro depusă la un an și jumătate după publicare, despre amenzi de 1.000 de lei pe zi pentru refuzul de a șterge un articol care s-a dovedit ulterior corect.

Le puteți urmări integral mai jos și pe canalul de YouTube al LiderJust.

1. Emilia Șercan: investigațiile continuă

Emilia Șercan a fost ținta mai multor atacuri – de la amenințări la campanii de discreditare – după investigațiile sale privind plagiatele din mediul academic și politic românesc. Emilia Șercan explică în interviu că momentul de cotitură nu a fost o anumită dezvăluire, ci o schimbare de unghi: trecerea de la cazurile individuale de plagiat la felul în care sistemul le-a permis, le-a validat și apoi a încercat să le acopere. Din acel moment, spune ea, a devenit „realmente o țintă”.

Primul episod grav a fost o amenințare cu moartea care începea cu un îndemn direct de a opri tot ce făcea. Scria atunci despre plagiatul sistemic din Academia de Poliție, iar instituția pregătea, în paralel, modificarea regulamentului de acces la propria bibliotecă – o schimbare de regulament croită, practic, pentru o singură persoană, care mergea acolo cu laptopul și verifica teze de doctorat.

Legătura a fost confirmată ulterior judiciar: ancheta Direcției Naționale Anticorupție i-a trimis în judecată pe rectorul și pe prorectorul Academiei de Poliție pentru instigarea unui tânăr ofițer să transmită mesajul, iar Înalta Curte de Casație și Justiție i-a condamnat definitiv la trei ani de închisoare cu suspendare, cu muncă în folosul comunității, dispunând și despăgubiri morale.

Partea cea mai grea a relatării nu este însă amenințarea, ci ce a urmat. La câteva săptămâni după ce a scris despre plagiatul premierului de atunci, Nicolae Ciucă, Emilia Șercan a primit pe Facebook fotografii personale, furate. A depus plângere a doua zi dimineață. La cinci ore după ce a predat fotografiile unei polițiste, acestea erau publicate pe un site din Republica Moldova. Ancheta este nefinalizată după patru ani.

Consecința este o pierdere de încredere pe care o descrie fără menajamente: la ultimul val de amenințări explicite nu a mai mers la poliție, ci a ales să le facă publice pe Facebook, considerând expunerea publică o formă mai realistă de protecție decât plângerea penală.

Un detaliu care spune mult despre calitatea acestei anchete: în actele întocmite de procuroarea care a instrumentat inițial dosarul, fotografiile – imagini de interior, în care apărea îmbrăcată sumar, ca oricine acasă în plină vară – au fost calificate drept „indecente”, un termen care nici măcar nu există în legislație, unde formularea este „imagine intimă”. Emilia Șercan anunță că va merge la CEDO.

Interviul se încheie însă în alt registru. Nu s-a gândit „nici măcar o singură secundă” să renunțe la profesie, spune ea, pentru că jurnalismul nu a fost o alegere de carieră, ci o parte din identitatea proprie. A încetinit ritmul o perioadă, după ani epuizanți, dar de câteva luni coordonează o mică echipă de investigație la PressOne. Iar tezele de doctorat, subliniază ea, rămân o formă de control public greu de îngrădit: sunt documente publice, stau pe rafturi și pot fi verificate de oricine.

2. Ovidiu Vanghele și Vlad Stoicescu: cât verifici înainte să publici

Al doilea episod îi aduce împreună pe jurnaliștii de investigație Ovidiu Vanghele și Vlad Stoicescu, care au trecut printr-un proces declanșat împotriva unei investigații jurnalistice – și care au câștigat în fiecare fază procesuală.

Povestea începe în decembrie 2018, când Vlad Stoicescu merge, împreună cu Andrei Crăciun, la Huși, pentru un reportaj despre o fostă pedagogă de la internatul seminarului teologic care încerca de ani de zile să semnaleze autorităților laice și bisericești ce se întâmpla acolo. Pentru Ovidiu Vanghele, firul pornise mai devreme, din 2017, odată cu apariția publică a primelor imagini cu episcopul de Huși, Corneliu Onilă. Investigațiile echipei „Să fie lumină” au ajuns să documenteze fapte necunoscute până atunci, comise atât de episcop, cât și de un călugăr implicat inițial într-un dosar de șantaj – acesta din urmă condamnat ulterior la 15 ani de închisoare, cu aproximativ 100 de violuri documentate.

Onilă, trimis între timp în judecată de Parchetul Curții de Apel Iași pentru infracțiuni din sfera vieții sexuale, i-a chemat pe jurnaliști în instanță abia la peste un an și jumătate de la publicare, printr-o acțiune civilă în răspundere delictuală. Au fost trei pârâți: Vlad Stoicescu, Ovidiu Vanghele și Diana Oncioiu, coautoare de bază a investigației.

Cererea avea trei capete, iar structura ei este manualul de SLAPP:

250.000 de euro daune;
ștergerea integrală a materialelor de pe site;
interdicția de a mai scrie despre reclamant pe viitor.

Vlad Stoicescu explică de ce ultimele două au speriat mai mult decât suma. Interdicția de a mai publica ar fi însemnat că procesul penal ar fi rămas complet neacoperit dpdv. jurnalistic, iar echipa este cea care a publicat, anul acesta, scrisorile unor episcopi trimise instanței în sprijinul lui Onilă. Cât despre ștergerea conținutului, temerea a fost legată de procedura prin care se poate obține: într-o ordonanță președințială nu se intră în fondul cauzei. Este o procedură rapidă, construită să prevină o vătămare.

Litigiul a durat aproape trei ani și a parcurs toate ciclurile: fond la Tribunalul București, apel la Curtea de Apel București, recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurnaliștii au câștigat în toate fazele. Motivările instanțelor de fond și de apel au reținut că activitatea lor a fost jurnalism de interes public și că, în balanța dintre dreptul publicului de a ști și dreptul reclamantului la viață privată, prevalează libertatea de exprimare.

Ce rămâne dincolo de dispozitiv este descrierea costului real. Onorariile apărării, deși nu astronomice, nu erau disponibile: banii au venit din donații, de la publicul „Să fie lumină”, căruia i s-a explicat deschis situația. Iar miza reală, spun amândoi, nu au fost banii.

„În afară de reputație, noi nu avem nimic altceva.” – Vlad Stoicescu

Argumentul este dezvoltat cu luciditate: chiar dacă ar fi pierdut pe un aspect procedural minor, publicul larg nu ar fi reținut nuanța, ci verdictul. Iar pentru un jurnalist independent, fără o instituție mare în spate, pierderea credibilității echivalează cu pierderea capacității de a lucra. La aceasta se adaugă un element de asimetrie pe care Stoicescu îl formulează explicit: deși în acte era chemat în judecată de o persoană fizică, în spatele acesteia se afla o instituție cu putere considerabilă în societatea românească.

Presiunea a fost amplificată de context. În aceeași perioadă, colegi de la Rise Project pierduseră fondul și apelul într-un litigiu similar, câștigând abia în recurs – deși documentaseră la fel de riguros.

Întrebați ce ar pierde societatea dacă astfel de procese ar fi câștigate pe bandă rulantă, cei doi răspund în registre complementare. Pentru Ovidiu Vanghele, pierderea este a adevărului și, prin el, a democrației, cu trimitere la ce se întâmplă în regimurile unde participarea publică se exercită doar din exil. Pentru Vlad Stoicescu, prima pierdere ar fi una de justiție: capacitatea instanțelor de a distinge între interesul public și drepturile individuale. Instanțele, spune el, sunt primii gatekeeperi în materie de SLAPP, pentru că într-o astfel de procedură ești tras împotriva voinței tale și nu ai opțiunea de a nu te prezenta.

3. Liana Ganea: cum arată SLAPP-ul în cifre și dosare

Ultimul episod, cu Liana Ganea, președinta ActiveWatch, mută discuția pe terenul instrumentelor juridice concrete – și pe cel al răspunsului instituțional la fenomenul SLAPP, cu o serie de exemple documentate.

Cazul Libertatea. Sub conducerea lui Cătălin Tolontan, ziarul și echipa sa au fost ținta a 18 acțiuni deschise de primarul Sectorului 4, Daniel Băluță, și de primăria pe care o conduce: acțiuni civile, plângeri administrative, plângeri penale. Jurnaliștii au câștigat, dar apărarea a costat ani și bani. Aici, arată Ganea, apare indicatorul de SLAPP: multiplicarea acțiunilor, urmată de eșecul tuturor. Întrebarea utilă nu este dacă reclamantul a avut dreptate, ci ce urmărea de fapt – repararea unui drept sau hărțuirea unei redacții.

Cazul Agent Green. Organizația de mediu a fost dată în judecată de compania Ameco pentru două articole pe care nu le scrisese și la care nu contribuise: unul apărut în The New York Times, celălalt pe site-ul unui ONG european. I s-a cerut ștergerea lor din publicații și din motoarele de căutare, publicarea de dezmințiri și scuze în ziare din mai multe țări, plus daune. Absurditatea cererii este, în sine, revelatoare pentru scop. Procesul a fost soluționat favorabil organizației, dar, subliniază Liana Ganea, un astfel de litigiu nici nu ar fi trebuit să existe. Un mecanism de respingere rapidă a cererilor vădit neîntemeiate, așa cum prevede directiva anti-SLAPP, l-ar fi putut opri ditr-o etapă preliminară.

Cazul CRJI – Football Leaks. Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație a fost acționat în judecată la doi ani după publicarea seriei realizate împreună cu Der Spiegel, Mediapart și alte publicații europene. Cererea de ordonanță președințială nu a ajuns la timp la jurnaliști, care nu s-au putut apăra. Instanța a dispus ștergerea articolelor, sub sancțiunea a 1.000 de lei pentru fiecare zi de întârziere. Redacția a ales să nu execute. După doi ani a câștigat pe fond, instanțele reținând în spiritul jurisprudenței CEDO că articolele erau de interes public – dar între timp acumulase amenzi de circa 700 de euro.

O cerere de ordonanță președințială cere o apărare pregătită în zile, uneori în ore. Liana Ganea recomandă ca fiecare redacție și organizație să aibă, în permanență, numărul unui avocat și o sumă pusă deoparte pentru costurile litigiilor – la care se adaugă cheltuieli mai puțin evidente, precum deplasările la o instanță din alt oraș.

Cazul Rise Project – Institutul Matei Balș. Un articol de interes public, documentat, a fost șters în urma unei decizii de primă instanță care a rămas definitivă pentru că apelul nu a fost depus în termen. Exemplul arată că miza procedurală nu este formală: o eroare în realizarea apărării poate scoate definitiv o informație din spațiul public.

Cazul Context. Publicației i se cer aproape 3,5 milioane de euro, dar și interzicerea de a mai publica pe viitor articole despre reclamant. O astfel de cerere este problematică în sine: o interdicție cu caracter general nu este prevăzută în legislația în vigoare, întrucât documentarea unor subiecte de interes public ține de exercițiul libertății de exprimare.

Cu privire la ștergerea articolelor, poziția ActiveWatch, împreună cu APTI, este bazată pe jurisprudența CEDO și, susține Liana Ganea: remediul proporțional pentru o eroare punctuală de documentare sau depășirea limitelor libertății de exprimare este publicarea hotărârii judecătorești alături de articol, nu eliminarea integrală a unui material de interes public din cauza unui fragment eronat.

Liana Ganea subliniază că o acțiune de tip SLAPP poate produce un efect disuasiv nu numai pentru o persoană anume, ci și pentru alți jurnaliști și alte organizații. Concluzia sa vine dintr-o cercetare realizată cu 20 de avertizori de integritate. Întrebați dacă regretă, majoritatea au răspuns negativ. Întrebați dacă ar lua-o de la capăt, au răspuns da – dar altfel. Mai pregătiți, consultând cu un avocat din timp și cu o rețea de sprijin construită înainte.

De ce contează aceste interviuri?

Directiva (UE) 2024/1069 privind protecția persoanelor implicate în acțiuni de mobilizare publică împotriva cererilor vădit neîntemeiate sau a procedurilor judiciare abuzive introduce, la nivel european, garanții pe care dreptul român nu le cunoștea până acum: respingerea rapidă a cererilor vădit neîntemeiate, posibilitatea instanței de a obliga reclamantul la constituirea unei garanții, sprijinul organizațiilor pentru pârât, remedii împotriva abuzului de drept procesual. România a avut drept termen pentru transpunerea acestei directive data de 7 mai 2026. Până în prezent, Directiva europeană nu a fost transpusă.

Aceste garanții au însă nevoie de context ca să fie înțelese – și de povești reale ca să fie luate în serios. Cele trei interviuri arată cum arată fenomenul SLAPP înainte de a deveni un articol de lege: sub forma unui telefon de la un avocat, a unei cereri de ordonanță președințială depuse vineri seara, a unui dosar care se întinde pe ani.

Resurse conexe:

Activitate realizată în cadrul proiectului „StandUP – Combatting SLAPPs and empowering the civic space in Romania”, programul „Catalysts of Change” derulat de asociația LiderJust, cu sprijinul Netherlands Helsinki Committee și al Uniunii Europene.

#EUfunded #NHC #CatalystOfChange #EUValues